1. Scurt istoric
Dupa instaurarea
regimului totalitar comunist, dar si in anii anteriori acesteia, statul roman a
preluat in mod abuziv o parte din bunurile care au apartinut cetatenilor sai,
ca persoane individuale ori ca membri ai unor comunitati etnice si religioase.
Principalul temei al exproprierilor si confiscarilor l-a constituit
desfiintarea economiei libere si inlocuirea ei cu “economia planificata”,
hipercentralizata si controlata exclusiv de statul comunist totalitar.
Nationalizarea, in anul 1948, intreprinderilor industriale, miniere, de
transporturi, bancare, de asigurari si exproprierea si trecerea in proprietatea
“de stat” si “cooperatista” a terenurilor agricole, padurilor si echipamentelor
agricole au constituit principalele acte prin care proprietarii au fost
deposedati de bunurile lor. Au fost, de asemenea, numeroase confiscari de
averi, ca sanctiuni dictate pentru manifestari de opozitie fata de statul
totalitar comunist ori fata de persoanele care au parasit Romania refugiindu-se
in alte tari, precum si ca modalitate de persecutare a oamenilor din motive
religioase, din cauza apartenentei etnice, nationale sau a originii sociale.
2. Masuri reparatorii
Dupa 22 decembrie
1989, autoritatile de stat au initiat, adoptat si pus in practica un numar de
masuri legislative reparatorii. Prin Legea fondului funciar nr. 18/1991,
modificata si completata in anul 1997 prin Legea nr. 169, si prin Legea nr.
1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor
agricole si celor forestiere solicitate potrivit prevederilor Legii nr. 18/1991
si ale Legii nr. 169/1997 au fost stabilite masuri in general adecvate pentru
restituirea catre proprietari a terenurilor agricole si forestiere expropriate.
Prin Ordonanta de urgenta nr. 94/2000 s-a decis retrocedarea unor imobile care
au apartinut cultelor religioase si care au fost preluate in mod abuziv - “cu sau fara titlu” - de statul
roman. Comisia care trebuie sa dispuna
restituirile nu s-a infiintat insa pana in mai 2001. Restituirea imobilelor cu
destinatia de locuinte si a celor expropriate prin “nationalizarea“ din anul
1948 a ridicat si continua sa ridice problemele cele mai serioase. Intrucat
intre anii 1990 si 1996 nu a existat o reglementare legala a restituirii
acestor bunuri, o parte dintre proprietarii “caselor nationalizate” s-au
adresat instantele judecatoresti solicitand sa se constate nulitatea actelor
prin care au fost expropriati si, pe aceasta baza, sa le fie restituite
bunurile care le-au apartinut. Actiunile in justitie ale proprietarilor erau
intemeiate nu doar pe aceea ca exproprierea bunurilor fusese fundamental
injusta dar si ca, in cele mai multe dintre cazuri, aceasta fusese in
contradictie chiar cu dispozitiile legale si constitutionale in vigoare la acea
data. Exemplul cel mai relevant este cel al Decretului nr. 92/1950 al
Consiliului de Stat al Republicii Populare Romane prin care – “Pentru a lua din mana exploatatorilor un
important mijloc de exploatare” - s-a procedat la nationalizarea unui mare
numar de imobile din “fondul de locuinte”.
Decretul nr. 92/1950 – publicat numai partial in “Buletinul Oficial” – a fost
in dezacord chiar si cu dispozitiile Constitutiei din 1948, in vigoare la acea
data, intrucat: a) prin articolul 8, Constitutia stabilea ca “Proprietatea particulara este recunoscuta si
garantata”; b) prin articolul 10 al Constitutiei (ca si prin articolul 481
al Codului civil) se stabilea ca exproprierile puteau fi facute “pentru cauza de utilitate publica pe baza
unei legi si cu o dreapta despagubire” (Decretul nr. 92/1950 a prevazut in
mod expres, prin art. 3, ca bunurile expropriate “se trec in proprietatea Statului fara nici o despagubire”); c)
imobilele cu destinatie de locuinta nu faceau parte din categoria bunurilor
care puteau fi nationalizate, asa cum aceasta era stabilita prin articolul 11
din Constitutie – “mijloacele de
productie, bancile si societatile de asigurare”. In egala masura a fost
abuziv si Decretul nr. 223/1974 prin care s-a dispus confiscarea proprietatilor
persoanelor care plecau legal in strainatate si care, din cauza incalcarii
grave in Romania a drepturilor si libertatilor cetatenesti, refuzau sa se mai
intoarca.
In urma criticilor
publice aduse de presedintele Ion Iliescu, in cursul anului 1994, practicii restituirii imobilelor pe care
instantele judecatoresti incepusera sa o consacre, Procurorul General al
Romaniei a promovat recursuri in anulare impotriva a numeroase hotarari
judecatoresti definitive si irevocabile. Curtea Suprema de Justitie a anulat hotararile judecatoresti
atacate prin recurs in anulare, motivand, in principal, ca, in absenta unei
reglementari legale in materie, instantele nu au competenta a se pronunta in
cauze privind restituirea bunurilor confiscate si expropriate de statul roman.
La 2 februarie 1995, Curtea Suprema de Justitie, constituita in Sectiile Unite,
a decis schimbarea jurisprudentei civile de pana atunci, in sensul ca
instantele judecatoresti nu sunt abilitate sa se pronunte in cauze avand ca
obiect bunuri imobile nationalizate (la doi ani dupa alegerile generale din
toamna anului 1996, la 28 septembrie 1998, Curtea Suprema de Justitie a revenit
asupra acestei hotarari). Refuzul instantei supreme de a recunoaste instantelor
judecatoresti inferioare competenta de a solutiona asemenea cauze a fost
contrar dreptului de acces in justitie garantat de art. 21 din Constitutia
Romaniei si de art. 3 din Codul civil, referitor la denegarea de dreptate. In
plus, intr-un stat membru al Consiliului Europei, asemeni statului roman, el a
constituit si o incalcare a articolului 6 paragraful 1 din Conventia pentru
apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale – Dreptul la un
proces echitabil. In acest sens a fost si hotararea Brumarescu v. Romania din 28 octombrie 1999 a Curtii Europene a
Drepturilor Omului. In acest caz – reprezentativ pentru analiza de fata -
Curtea Europeana a constatat ca, desfiintandu-se, prin admiterea recursului in
anulare, o hotarare judecatoreasca definitiva si irevocabila prin care
reclamantului Brumarescu i se restituise o proprietate nationalizata, s-a
produs si o incalcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 aditional la
Conventie – Protectia proprietatii. Sub
aspectul cerintei procesului echitabil, Curtea Europeana a constatat doua
incalcari: negarea accesului in justitie si incalcarea stabilitatii
raporturilor juridice, aceasta din urma datorandu-se posibilitatii, nelimitate
in timp la acea data, a procurorului general de a declara recursuri in anulare
impotriva unor hotarari definitive si irevocabile pronuntate in materie civila.
La 28 iunie 1995,
Parlamentul Romaniei a adoptat Legea nr. 112 pentru reglementarea situatiei
juridice a unor imobile cu destinatia de locuinte, trecute in proprietatea
statului. Legea a fost criticata inca de la adoptarea ei de proprietarii
locuintelor nationalizate, in principal pentru faptul ca nu asigura restituirea
integrala in natura, acolo unde acest lucru era posibil, a locuintelor
confiscate in mod abuziv de statul comunist totalitar. Potrivit dispozitiilor
Legii, proprietarii puteau sa beneficieze de restituirea in natura a
locuintelor (apartamentelor) numai in cazul in care locuiau in ele in calitate
de chiriasi sau in care acestea erau libere. Asa cum organizatiile de
proprietari au atentionat pe intreaga durata a dezbaterilor asupra legii, cele
doua ipoteze s-au dovedit exceptii extrem de rare, ceea ce a facut ca multe din
locuintele revendicate sa fie cumparate, adesea la preturi derizorii, de
chiriasii care locuiau in ele. O statistica din luna ianuarie a acestui an a
organizatiilor de proprietari indica faptul ca din cele circa 115.000 de
asemenea imobile au fost vandute altor persoane mai mult de 90.000.
La 24 aprilie 1997,
Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei, prin Rezolutia nr. 1123, a “incurajat Romania sa reglementeze problema restituirii bunurilor imobiliare
confiscate sau expropriate”.
Adunarea a “solicitat ferm autoritatilor
romane sa modifice legislatia referitoare
la restituirea proprietatilor confiscate sau expropriate, in special Legea nr.
18/1991 si Legea nr. 112/1995, pentru a prevedea restituirea acestor
proprietati in integrum sau acordarea
unei despagubiri corecte in schimb”. Parlamentul European a adoptat, la 3
decembrie 1998, Rezolutia nr. A4-0428 prin care Romaniei i s-a cerut, de
asemenea, sa amendeze Legile nr. 18/1991 si 112/1995 si “sa gaseasca o solutie definitiva si corecta care sa asigure restituirea
integrala a proprietatilor, sau, daca acest lucru nu este posibil, plata unei
compensatii corespunzatoare…” La 1 octombrie 1998, Camera Reprezentantilor
Statelor Unite a adoptat Rezolutia 562 cu privire la proprietatile expropriate
in mod abuziv de catre fostele regimuri totalitare. Prin Rezolutie s-a cerut ca
“statele sa restituie proprietarilor de
drept proprietatile expropriate in mod abuziv, iar in cazul in care restituirea
nu este posibila sa se acorde
compensantii imediate, drepte si efective”. Ulterior acestor rezolutii,
Parlamentul Romaniei a adoptat Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului
de proprietate asupra terenurilor agricole si cele forestiere solicitate
potrivit prevederilor Legii nr. 18/1991 si ale Legii nr. 169/1997 si Legea nr.
10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv in
perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. Proprietarii de terenuri agricole
si forestiere considera ca Legea nr. 1/2000 este in general acceptabila. Produc
insa ingrijorare unele intentii facute public de catre noile autoritati
rezultate din alegerile de la sfarsitul anului 2000 de a intarzia aplicarea
Legii si de a aduce amendamente acesteia.
Legea nr. 10 din 8
februarie 2001 reglementeaza restituirea catre proprietari - in natura sau prin
masuri reparatorii in echivalent – a imobilelor preluate in mod abuziv de stat
in perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 si in anul 1940, in baza Legii
nr. 139 privind rechizitiile. Legea
10/2001 exclude insa de la prevederile sale imobilele care au apartinut
cultelor religioase si minoritatilor nationale, stabilind ca situatia acestora
se va reglementa prin “acte normative
speciale” ulterioare (articolul 8 paragraful 2). Legea 10/2001 reia
problema imobilelor cu destinatie de locuinta, la care s-a referit si Legea nr.
112/1995, si reglementeaza, pentru prima data dupa 1990, situatia bunurilor
nationalizate prin Legea nr. 119/1948 pentru nationalizarea bunurilor
industriale, bancare, de asigurari, miniere si de transporturi, precum si cele
nationalizate fara titlu valabil. Organizatiile de proprietari au formulat
numeroase critici la adresa Legii, apreciind, in esenta, ca ea nu este de
natura sa asigure o reparatie reala si echitabila a exproprierilor abuzive
suferite de proprietari.
Asociatia pentru
Apararea Drepturilor Omului in Romania – Comitetul Helsinki (APADOR-CH)
apreciaza ca, in comparatie cu situatia de pana la adoptarea sa, prin Legea nr.
10/2001 a fost facut un pas inainte prin aceea ca s-au stabilit masuri
reparatorii si pentru proprietarii de bunuri nationalizate prin Legea nr.
119/1948. Intarzierea cu care a fost adoptata Legea face insa ca o despagubire
echitabila a proprietarilor sa fie cu mult mai greu posibila decat in primii
ani de dupa 1989; din cauza ritmului incet al privatizarii si administrarii
adesea lipsita de diligenta a proprietatii “de stat”, in cei mai mult de
unsprezece ani trecuti dupa 1989, valoarea bunurilor care trebuiau restituite a
scazut sensibil in cele mai multe dintre cazuri.
“Masurile reparatorii” prevazute de lege nu constituie, in opinia
APADOR-CH, o compensare reala si
efectiva. Astfel, in conformitate cu
articolul 1 paragraful 2 al Legii nr 10/2001, acestea constau in “bunuri sau servicii”, “actiuni la
societatile tranzactionate pe piata de capital”, “titluri de valoare nominala folosite
exclusiv in procesul de privatizare” sau “despagubiri banesti”.
Compensarea prin despagubiri banesti este, in acest moment, doar o
declaratie. Articolul 40 prevede ca
modalitatile, cuantumul si procedurile de acordare a despagubirilor banesti vor
fi reglementate printr-o lege ulterioara, care ar urma sa fie adoptata pana la
11 august 2002. Alaturi de
incertitudinea adoptarii unei astfel de legi, mentiunea din articolul 40
privind plafonarea despagubirilor este un alt motiv de ingrijorare. Celelalte masuri compensatorii includ, prin
natura, lor un grad ridicat de risc. In
timp ce proprietatea imobiliara este universal recunoscuta ca investitia cea
mai sigura, Legea nr 10/2001 ofera celor care au detinut astfel de proprietati
o compensatie riscanta si nesigura pe piata. Aceasta concluzie este confirmata
si de “notele” primite de Romania din partea celor mai importante agentii
internationale de rating, “note” care, mai mult, chiar ridica gradul de risc si
incertitudine al valorii acestor compensatii: Moody’s a plasat Romania la B3
(negativ); S&P and Thomson, la B-; FitchIBCA, la B. Notele celor trei agentii au un continut
similar: investitiile sunt supuse unui risc ridicat, iar capacitatea tarii de
a-si plati datoriile este incerta. Este semnificativ si faptul ca din 1997 pana
in 2001 ratingurile de tara au scazut constant. Economia Romaniei este neperformanta si nu
garanteaza buna functionare a pietii de capital. Mai mult de 70% din economie
este in mainile statului, iar privatizarea este, in acest moment, un proces
impredictibil. Daca, cum si cand va avea loc privatizarea constituie un mare
semn de intrebare. Evident, piata serviciilor se caracterizeaza prin aceeasi
incertitudine. In aceste conditii, actiunile de pe piata de capital, titlurile
folosite in procesul de privatizare si serviciile –ca masuri compensatorii
prevazute de lege - nu pot constitui, in prezent si in viitorul apropiat, o
compensare reala si efectiva.
O limitare
inacceptabila a exercitarii dreptului de proprietate este inserata in articolul
21 paragraful 1 al legii. Astfel, procedurile prevazute de Legea nr 10/2001 pot
fi initiate numai in termen de 6 luni de la adoptarea legii (pana la 11 august
2001). Potrivit paragrafului 5, lipsa de actiune in acest interval de timp
“atrage pierderea dreptului de a solicita
in justitie masuri reparatorii in natura sau prin echivalent.” Practic,
aceasta interdictie vizeaza nu numai impiedicarea folosirii Legii nr 10/2001 ci
si a dispozitiilor din Codul civil care garanteaza proprietatea. Desi este
evident ca nu poate modifica Codul civil, aceasta lege tinde sa produca acest
efect.
Legea nr. 10/2001
este deficitara si prin faptul ca nu repara solutiile injuste la care s-a ajuns
prin aplicarea Legii nr. 112/1995 si prin anularea de catre Curtea Suprema de
Justitie a unor hotarari judecatoresti definitive si irevocabile prin care se
restituisera proprietarilor imobilele cu destinatia de locuinta de care
fusesera expropriati in mod abuziv. Astfel, Legea stabileste, intre altele –
art. 46 alin. (1) si (2) - ca actele juridice de instrainare a bunurilor catre
alte persoane decat proprietarii raman valabile daca au fost incheiate cu
respectarea legilor in vigoare la data instrainarii (referirea este facuta,
implicit, si la Legea nr. 112/1995), iar, in cazul imobilelor preluate “fara titlu valabil”, daca actele au fost
incheiate “cu buna credinta”. In
legatura cu cea de-a doua teza a legii este de observat ca in practic toate
cazurile de instrainare a bunurilor, atat reprezentantii autoritatilor publice
care aveau in administrare bunurile cat si/sau dobanditorii acestora stiau ca
ele sunt revendicate de adevaratii proprietari. Prin alin. (3) al art. 46 se
stabileste ca, prin exceptie, buna credinta nu poate fi invocata in cazul
instrainarii imobilelor confiscate persoanelor condamnate pentru infractiuni de
natura politica. In opinia asociatiei, aceeasi solutie se impunea pentru toate
cazurile in care proprietarii au fost expropriati abuziv de statul totalitar
comunist (altfel decat pentru o cauza de utilitate publica, cu o dreapta si
prealabila despagubire). Art. 49 al Legii instituie in sarcina proprietarilor
obligatia de a “despagubi” chiriasii pentru “sporul de valoare adus imobilelor
cu destinatia de locuinta prin imbunatatirile necesare si utile”. O asemenea
dispozitie este evident injusta in conditiile in care proprietarilor nu le sunt
platite compensatii pentru lipsirea abuziva de proprietatile lor si de
folosinta acestora, cel mai adesea pentru perioade de zeci de ani. Legea nr.
10/2001 stabileste regimuri juridice diferite pentru imobilele preluate “fara
titlu valabil” si cele “preluate cu titlu”. In opinia APADOR-CH, o asemenea
distinctie, in devafoarea proprietarilor de imobile din cea de-a doua
categorie, este inadecvata prin aceea ca cvasitotalitatea “titlurilor” cu care
statul totalitar si-a expropriat cetatenii au fost abuzive, cel mai adesea
emise chiar si impotriva dispozitiilor constitutionale in vigoare la data
emiterii lor. Prin dispozitiile legii se reconfirma solutiile date in virtutea
Legii nr. 112/1995 (intre altele, art. 18 lit. d) stabileste ca nu se va
proceda la restituirea in natura a locuintelor expropriate abuziv in situatiile
in care “imobilele au fost instrainate fostilor chiriasi cu respectarea Legii
nr. 112/1995).
Exista numeroase alte
exceptii de la restituirea in natura. Articolul 16 paragraful 1 prevede ca
masurile compensatorii sunt numai prin echivalent in cazul in care imobilele
sunt ocupate de unitati bugetare din invatamant, sanatate, asezaminte
social-culturale (exprimare atot-cuprinzatoare), institutii publice, partide
politice, misiuni diplomatice, oficii consulare, organizatii internationale
interguvernamentale acreditate in Romania, ori de personalul cu rang diplomatic
al acestora. In realitate, multe din
imobilele nationalizate ori trecute, in orice fel, in posesia statului sunt
ocupate de institutii ori organizatii de felul celor exceptate de la
restituirea in natura, reducand astfel substantial posibilitatea proprietarilor
de a-si dobandi imobilele.
In aceste conditii,
asociatia considera ca noua lege nu raspunde solicitarilor pe care Consiliul
Europei si Uniunea Europeana le-au facut autoritatilor romane de a amenda Legea
nr. 112/1995. Avand in vedere dispozitiile Constitutiei Romaniei, ale Primului
Protocol aditional la Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului si
a libertatilor fundamentale, jurisprudenta Curtii Europene, in particular in
cazul Brumarescu v. Romania, si
Rezolutiile 1123/1997 si A4-0428/1998 ale Adunarii Parlamentare a Consiliului
Europei si, respectiv, Parlamentului European, asociatia considera ca un
principiu esential trebuie sa fie cel al restituirii bunurilor in natura iar
numai acolo unde acest lucru nu mai este posibil din cauza ca bunurile nu mai
exista, sa se procedeze la plata unei compensatii echitabile. Aplicarea
efectiva a Legii nr. 10/2001 este incerta, in special sub aspectul termenului,
modalitatilor, cuantumului si procedurilor de acordare a despagubirilor banesti
ca masuri reparatorii (a se vedea art. 38 si 40). Cu toate ca la 25 februarie
2001, ministrul Administatiei Publice a anutat ca in maximum doua saptamani vor
fi elaborate norme metodologice de aplicare a Legii, lucrul acesta nu s-a
intamplat inca. Intre timp, insa, Asociatia Magistratilor din Romania, juristi
cunoscuti si numerosi ziaristi au criticat o nota pe care ministrul Justitiei a
adresat-o conducerilor curtilor de apel si in care se retinea atentia asupra “complexitatii cazurilor de evacuare a chiriasilor” si asupra faptului ca asemenea
cauze “urmeaza sa fie in atentia
permanenta a conducerii judiciare” (nota ministrului Justitiei a fost
publicata in “Evenimentul zilei” din
4 aprilie 2001). Interventia ministrului a fost considerata de natura sa
afecteze independenta judecatorilor si sa fie in favoarea chiriasilor din
casele nationalizate. Dincolo de aprecierile care s-ar putea face cu privire la
posibilele determinari de natura ideologica a gestului ministrului Justitie,
este de notat imprejurarea ca liderul organizatiei chiriasilor din casele
nationalizate a candidat si a fost ales parlamentar pe listele partidului de la
guvernare. In sensul protectiei chiriasilor este si o recenta initiativa
legislativa, intrata deja in procedurile parlamentare, prin care se are in
vedere prelungirea contractelor de inchiriere a locuintelor nationalizate de la
3 ani, in prezent, la 5 ani. Un alt
motiv de ingrijorare este adoptarea Ordonantei de Urgenta nr. 59/2001 prin care
s-a extins de la 6 luni la 1 an termenul in care Procurorul General poate declara
recurs in anulare impotriva hotararilor definitive si irevocabile pronuntate in
materie civila. Acelasi act a extins si
motivele recursului in anulare la cazurile in care “prin hotararea atacata s-a produs o incalcare esentiala a legii, ce a
determinat o solutionare gresita a cauzei pe fond ori aceasta hotarare este
vadit netemeinica”, acoperind practic orice situatie, inclusiv
interpretarea probelor. Prevederile Ordonantei incalca principiile
autoritatii lucrului judecat si stabilitatii raporturilor juridice. In plus,
Ordonanta atribuie procurorilor dreptul de a participa la judecarea oricarei
cauze civile si de a ataca orice solutie pronuntata in materie civila. Practic, aceste dispozitii intorc Romania la
legislatia recursului in anulare din perioada comunismului si anuleaza
modificarile benefice operate dupa 1990 in sensul reducerii rolului
procurorilor in cauzele civile. Atat
Curtea Constitutionala cat si Curtea Europeana din Strasbourg (cazurile Vasilescu si Brumarescu v. Romania) au calificat procurorii ca agenti ai
puterii executive si, in consecinta, rolul substantial, inclusiv de control, al
acestora in procesele civile nu se justifica.
Mai mult, deoarece recursurile in anulare se declara de Procurorul
General din proprie initiativa ori la solicitarea ministrului Justitiei,
Guvernul are posibilitatea de a controla deciziile privind recursurile in
anulare in functie de interesele proprii, inclusiv personale sau de grup. Avand
in vedere atitudinea actualei administratii fata de “fostii proprietari” si
fata de chiriasi, este posibila promovarea unor recursuri in anulare impotriva
unor hotarari irevocabile de restituire a proprietatii ori de evacuare a
chiriasilor.
3. Concluzii
Asociatia pentru
Apararea Drepturilor Omului in Romania – Comitetul Helsinki considera ca
masurile legislative si administrative intreprinse de autoritatile romane dupa
1989 au fost de natura sa repare numai partial prejudiciile cauzate de
confiscarile si exproprierile abuzive facute de statul roman. Ele au fost
intr-o masura insuficienta in acord cu principiul restituirii in integrum a proprietatilor sau
acordarea unei despagubiri echitabile in schimb.
Singurul domeniu
reglementat in mod acceptabil este cel al restituirii terenurilor agricole si
forestiere. Legea nr. 18/1991, amendata si completata prin Legea nr. 169/1997
si in special prin Legea nr. 1/2000, a asigurat si este de natura sa asigure si
in continuare un cadru juridic corespunzator restituirii terenurilor
expropriate de statul comunist totalitar. Asociatia considera insa ca
intentiile anuntate de catre unii responsabili guvernamentali de a intarzia
aplicarea Legii si de a aduce modificari acesteia sunt inacceptabile intrucat
Legea nr. 1/2000 constituie o solutie legislativa de natura sa rezolve
corespunzator restituirea terenurilor agricole si forestiere expropriate abuziv
de statul roman. In privinta restituirii proprietatilor nationalizate prin
Legea nr. 119/1948, este necesar ca autoritatile sa adopte in timpul cel mai
scurt masurile organizatorice preconizate prin Legea nr. 10/2001 astfel ca
prejudiciile cauzate proprietarilor sa nu fie in continuare amplificate prin
amanari nejustificate si prin scaderea valorii proprietatilor lor. In cazul
masurilor reparatorii prin echivalent este necesar sa se adopte de urgenta
legea privind despagubirile civile, fara a se institui limite maximale ale
despagubirilor. Avand in vedere
factorul de risc foarte mare pe care il implica restul masurilor reparatorii
prin echivalent prevazute de Legea nr. 10/2001, singura compensatie reala o
constituie despagubirile civile neplafonate.
Acestea trebuie sa includa, alaturi de valoarea de circulatie a
imobilului si lipsirea de folosinta, indeosebi in cazurile in care titlurile de
proprietate au fost anulate de hotararile ilegale si neconstitutionale care au
desfiintat, in perioada 1995-1997, hotarari judecatoresti irevocabile de
restituire a proprietatilor.
Este necesar ca
intr-un timp cat mai scurt cu putinta, Parlamentul sa adopte o legislatie
definitiva si echitabila pentru restituirea imobilelor care au apartinut
cultelor religioase sau comunitatilor minoritatilor nationale si care au fost
preluate de stat sau de alte persoane juridice.
Este necesara
evitarea oricaror interferente in afacerile justitei si asigurarea unei independente
cat mai reale a judecatorilor. Judecatorii trebuie sa se supuna numai legii si
sa-si intemeieze judecata inainte de orice pe principiile Constitutiei
Romaniei, Conventiei europene a drepturilor omului, Codului civil, cu luarea in
considerare a jurisprudentei Curtii Europene in materia dreptului de
proprietate si la un proces echitabil.
De asemenea, rolul procurorilor in procesele civile trebuie redus
substantial, ca si puterile executivului de a schimba solutii definitive si
irevocabile prin intermediul recursului in anulare.
Asociatia pentru
Apararea Drepturilor Omului in Romania – Comitetul Helsinki considera ca Legea
nr. 10/2001 nu a adus amendamentele care se impuneau in materia restituirii
imobilelor. Legea reconfirma solutiile
injuste pentru proprietari date prin Legea nr. 112/1995 si prin deciziile
Curtii Supreme de Justitie anterioare anului 1998 si desconsidera principiul
dupa care restituirea trebuie sa se faca in natura si numai in cazul in care
lucrul acesta nu este posibil, in principiu pentru ca bunurile nu mai exista,
prin plata unei compensatii corespunzatoare. In opinia asociatiei,
reglementarile actuale sunt in dezacord cu dispozitiile Constitutiei Romaniei,
cu Primul Protocol aditional la Conventia Europeana a Drepturilor Omului si Rezolutiile
nr. 1123/1997, A4-0428/1998 si 562/1998 ale Adunarii Parlamentare a Consiliului
Europei, Parlamentului European si, respectiv, Camerei Reprezentantilor
Statelor Unite.
Asociatia pentru
Apararea Drepturilor Omului in Romania – Comitetul Helsinki va continua sa
monitorizeze evolutiile legislative si administrative in materia restituirii
bunurilor expropriate in mod abuziv de statul roman.
Consiliul de
Conducere
15 mai 2001