Stimate doamne, stimati domni,

Stimate domnule secretar general Stratos Paradias,

Se stie deja, in urma cu putine zile, noile autoritati de la Bucuresti, rezultate din alegerile de la sfarsitul anului trecut, au adoptat o noua lege presupusa a rezolva problema bunurilor confiscate de la cetatenii proprii de catre statul roman comunist. Sunt sigur ca cei mai multi dintre dumneavoastra, direct interesati de tema despre care discutam, stiti deja pe dinafara textul legii. In tara, fortele politice care au votat legea se afla intr-o ofensiva mediatica sustinuta prin care se straduiesc sa convinga ca legea a rezolvat definitiv si deplin echitabil chestiunea proprietatilor confiscate abuziv. Votul final – din Camera Deputatilor, asupra raportului de mediere – a fost de 222 de voturi pentru si 73 impotriva. Alaturi de partidul lui Ion IIliescu, care detine aproape jumatate din locurile din Parlament, au votat si trei din cele patru partide din opozitie – PNL, PD si UDMR. Voturile impotriva au apartinut partidului condus de Corneliu-Vadim Tudor, argumentele tinand de propensiunea populista si impotriva proprietatii private a PRM.

In opinia mea, legea despre care vorbim este departe de a fi rezolvat echitabil chestiunea proprietatilor confiscate in perioada comunista. Nu este aici locul potrivit pentru o analiza exhaustiva a legii. Dealfel, oricat ar fi de aprofundata si de specializata, o asemenea analiza nu ar putea sa fie la fel de elocventa cum se va dovedi nu peste mult timp aplicarea insasi a acestei legi. Pronosticul meu este ca proprietarii vor avea si in continuare grave dificultati in a-si recapata drepturile de care au fost deposedati in mod samavolnic. Ceea ce nu inseamna catusi de putin ca sunt de parere ca ar fi bine ca ei sa renunte la lupta lor.

Ma voi opri foarte pe scurt la cateva din argumentele care ma fac sa nu fiu optimist in privinta noii legi. Mai intai, eu cred ca ea valideaza ceea ce s-a facut rau, dupa 1990, in principal prin Legea nr 112/1995, in materia imobilelor cu destinatia de locuinte. Prin Legea 112 s-a stabilit - cu destul cinism, in opinia mea - ca proprietarii isi pot redobandi casele in doua ipoteze (ambele la fel de absurde prin imposibilitatea lor practica): la data legii respectivele apartamente sa fi fost libere sau proprietarii sa fi locuit in ele. In plus, Legea a stabilit ca chiriasii care ocupa locuinte “nationalizate” le pot cumpara, ceea ce, evident, s-a si intamplat. Surse oficiale de ultima ora indica faptul ca din cele circa 115.000 de asemenea imobile au fost cumparate de fostii chiriasi, pe baza nedreptei Legi 112, mai bine de 90.000. Dupa 1996, pe intreg timpul administratiei fortelor politice autointitulate de dreapta (si anticomuniste) – forte politice sustinute neconditionat si pana la capat de societatea civila, inclusiv de catre A.C. si A.F.D.P.R. - Legea 112 a ramas in vigoare si a continuat sa produca efectele de care am amintit. Lucrul acesta s-a intamplat chiar si impotriva Rezolutiei 1123/1997 a Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei, care cerea autoritatilor romanesti ca in materia bunurilor confiscate si expropriate sa procedeze la restituirea in integrum a lor iar acolo unde lucrul acesta nu mai era posibil sa asigure o despagubire echitabila. Foarte semnificative sunt si datele pe care organizatorii intalnirii de astazi le-au dat publicitatii recent: in ultimii patru ani au intrat in posesia proprietatii revendicate un numar de 16 proprietari din 2.046 de cazuri inregistrate la Comitetul pentru Proprietate Privata.

Legea adoptata de PDSR si aliatii lui de astazi nu rezolva nici ea problemele, ci pur si simplu valideaza, repet, ceea ce s-a facut rau prin Legea 112. Cele 90.000 de chiriasi care au cumparat, la preturi derizorii cel mai adesea, casele proprietarilor deposedati abuziv de bunurile lor raman proprietari. In legatura cu acest aspect, trebuie spus ca explicatiile a ceea ce s-a intamplat tin intr-o masura mult mai mica de cat se crede in general de ideologia fortelor politice implicate. Atunci cand, de exemplu, parlamentarii unui partid intitulat liberal voteaza impotriva proprietatii private alaturi de cei care pretind ca reprezinta stanga politica, explicatiile trebuie cautate in mod obligatoriu si in alta parte. Felul in care elita politica de dupa 1989 a fost implicata in bine-cunoscutele abuzuri locative - in dosarul “Apartamentul” au fost constatate peste 200 de cazuri in care “s-au produs ilegalitati” de catre inalti demnitari publici – explica chiar si numai partial cele intamplate. Cazurile multora dintre inaltii demnitari apartinand actualei dar si precedentei administratii dovedesc ca in chestiunea dreptului de proprietate privata conduita lor a fost dictata si de interesele lor materiale cele mai directe. Daca noua lege privind bunurile confiscate si expropriate si-ar fi propus cu adevarat sa rezolve problema si sa indrepte ceea ce s-a facut rau, inclusiv prin Legea 112, atunci eu cred ca solutia ar fi fost aceea ca proprietarii de drept care voiau sa-si recapete “in natura” locuintele sa si le poata recapata iar chiriasilor “proprietari” sa le fie restituit pretul platit la cumparare. Dar, este evident, altele au fost dorinta si interesele majoritatii politicienilor romani. Cat despre clauza “bunei credinte”, prevazuta de lege, a cumparatorului de case nationalizate, realitatea viitoare ne va confirma, nu va exista un singur caz in care un asemenea cumparator sa fie dovedit ca nu a fost de “buna credinta”.

In alta ordine de idei, intarzierea cu care a fost adoptata legea face foarte dificile masurile reparatorii in cazurile de nationalizare de catre statul comunist a intreprinderilor industriale, bancare, miniere, de transporturi etc. Un deceniu, de dupa revolutie, de nelegalitati, incorectitudine si lipsa de diligenta in administrarea si privatizarea proprietatii publice a diminuat substantial valoarea economica a intreprinderilor din care proprietarii sunt presupusi a recupera astazi ceea ce le-a fost confiscat in mod abuziv. La fel stau lucrurile si cu privire la principalele masuri reparatorii prin echivalent, stabilite si ele cu destul cinism - acordarea de actiuni la societatile comerciale si titluri de valoare folosite in procesul de privatizare.

In sfarsit, ca sa ma opresc aici cu exemplele, nu poate fi inteles nici de ce in cazul imobilelor ocupate de unitati bugetare, scoli, spitale, partide, proprietarii nu-si pot recupera in natura imobilele. Cand spun asta nu cred ca mai departe solutia era ca de a doua zi proprietarii sa evacueze copiii din scoli si bolnavii din spitale, insa trebuia gandita o modalitate - functionala pentru interesul public si in respectul dreptului de proprietate - in care imobilele respective sa fie restituite proprietarilor iar acestia sa le atribuie in folosinta unitatilor in cauza; de fapt, normal ar fi fost ca lucrul acesta sa se intample numai in cazul unitatilor de utilitatea publica a spitalelor si scolilor si nu al oricaror “unitati bugetare”. Introducerea partidelor in enumerarea amintita este explicata se pare de repetatele informatii aparute in presa potrivit carora sediile principalelor partide se afla in imobile nationalizate. Aici ar mai fi de observat si ca potrivit noii legi, proprietarii nu-si pot recapata aceste imobile, in natura, insa ele pot fi vandute, nota bene, inclusiv altcuiva decat celor care le au in prezent in folosinta.

Si totusi, intrebarea principala este aceasta: ce pot sa faca proprietarii si organizatiile lor intr-o asemenea situatie? Personal cred ca revendicarile in justitie trebuie sa continue. In fata instantelor de judecata poate fi adusa in discutie inclusiv neconstitutionalitatea noii legi. In legatura cu dispozitiile constitutionale as vrea sa fac o scurta paranteza. De-a lungul ultimilor ani, in Romania a fost inventata de catre cei interesati o falsa problema (raspandita cu candoare de cei neatenti), anume ca pentru a putea fi rezolvata chestiunea proprietatii, este nevoie ca mai intai sa fie modificata Constitutia, care ar ocroti doar si nu ar si garanta acest tip de proprietate. Numai ca - am spus lucrul acesta si la Congresul din septembrie trecut de la Bucuresti - in cuprinsul articolului referitor la proprietatea privata si intitulat “Protectia proprietatii private”, se vorbeste in termeni lipsiti de orice echivoc despre garantarea proprietatii: citez – “Dreptul de proprietate, precum si creantele asupra statului, sunt garantate”. Multi dintre cei prezenti aici, deposedati in mod abuziv de catre statul comunist de proprietatile lor, au fost purtati pe drumuri de autoritatile si instantele romanesti timp de zece ani cu toate pretextele posibile din lume. Nu exista insa nici un caz – iar daca exista rog sa fiu corectat - in care sa se fi raspuns: “Nu va restituim proprietatea la care aveti dreptul pentru ca Constitutia nu ne permite, intrucat ea ocroteste doar si nu se si garanteaza proprietatea privata”. In plus, daca am avea timp de pierdut si chiar am vrea sa intram in logica inventatorilor de false probleme, ar trebui sa ajungem la concluzia ca nu doar Constitutia Romaniei trebuie modificata, dar si Primul protocol al Conventiei europene a drepturilor omului (CEDO), al carei prim articol este intitulat si el, la fel, “Protectia proprietatii” si nu “Garantarea proprietatii”. Revenind insa, cred ca textul legii trebuie contestat pentru dezacordul sau evident cu principiile constitutionale privind protectia proprietatii private. In plus, in opinia mea, proprietarii justitiabili sunt legitimi sa invoce in interesul lor dispozitiile art 20 din Constitutia Romaniei potrivit carora: “Daca exista neconcordante intre pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care Romania este parte, si legile interne, au prioritate reglementarile internationale”. Or legea despre care vorbim este practic de la un capat la celalalt plina de “neconcordante” cu Primul protocol aditional la CEDO – ratificat de Romania la 20.06.1994 - articolul 1 (”Protectia proprietatii”): “Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decat pentru cauza de utilitate publica si in conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international”. Proprietarii au in opinia mea datoria de a mai prezuma inca o data, chiar si in acest al treisprezecelea ceas, buna credinta a autoritatilor din tara lor. In consecinta, ei au de urmat toate caile legale – administrative si judiciare – prevazute de legea romana. Iar in cazul in care se va dovedi inca o data ca dreptul de proprietate este in Romania un simplu enunt constitutional, pe care politicienii il trateaza in orice alt mod posibil si nu asa cum ar trebui tratat intr-un stat de drept - intemeiat pe respectul fata de valorile drepturilor si libertatilor cetatenesti fundamentale - proprietarii au intreaga legitimitate, nu doar legala dar si morala, de a se plange institutiilor internationale de comportamentul statului roman.

Conventia Europeana a Drepturilor Omului, Primul protocol aditional al acesteia, reprezinta un instrument eficace la dispozitia proprietarilor care nu si-au recapatat drepturile nici dupa epuizarea cailor de recurs prevazute de legea romana. Primul protocol aditional si Rezolutia 1123/1997 a Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei reprezinta doua intemeieri cat se poate de solide pentru fiecare din proprietarii nevoiti sa se planga Curtii de la Strasbourg. In plus de aceasta, cred ca organizatiile proprietarilor vor trebui sa aiba in vedere si alte tipuri de demersuri pentru a determina statul roman la o atitudine conforma depotriva cu Constitutia proprie si cu obligatiile pe care si le-a asumat si si le asuma ca membru ori ca “aspirant” la calitatea de membru al unor organizatii internationale. Repet, Romania nu a facut – din pacate nu doar in privinta dreptului de proprietate - ceea ce avea obligatia sa faca pentru aducerea la indeplinire a Rezolutiei 1123. Anticipandu-se parca aceasta situatie, atunci cand a adoptat aceasta Rezolutie, APCE a avut in vedere redeschiderea procedurilor de monitorizare fata de Romania daca conditiile prevazute in Rezolutie nu vor fi satisfacute de statul roman. Organizatiile proprietarilor vor putea deci sa aiba in vedere inclusiv normele si mecanismele instituite prin Rezolutia 1031/1994 (cu privire la obligatia statelor membre de a-si respecta obligatiile conform Statutului Consiliului Europei, CEDO si a celorlalte conventii la care sunt parte) si Rezolutia 1115/1997 (cu privire la procedurile de monitorizare a statelor membre si de constituire a Comisiei pentru onorarea obligatiilor si angajamentelor de catre statele membre ale CE – Comisia de monitorizare).

Sunt desigur suficiente date care ne arata ca in ultimul deceniu oamenii politici de la Bucuresti au tratat nu o data inadecvat obligatiile asumate de statul roman prin tratatele si intelegerile facute cu organizatiile comunitatii internationale. Nu avem motive sa credem ca in perioada urmatoare comportamentul lor va cunoaste vreun salt spectaculos. Cu toate acestea, calendarul tot mai strans al discutiilor cu Uniunea Europeana si cu NATO sugereaza faptul ca tara noastra este tot mai aproape de momentul adevarului, in care optiunea pentru anumite valori si pentru integrarea in comunitatea democratiilor prospere nu va mai putea fi verificata altfel decat prin comportamente si decizii foarte concrete. Cine sustine ca Romania va putea intra in UE si in NATO cu restante majore la capitolul respectarii drepturilor si libertatilor fundamentale (eventual si monitorizata pentru aceasta) nu poate fi decat ori de rea credinta ori foarte de naiv. Tot ceea ce putem spera este ca aceia de care depinde destinul Romaniei sa nu apartina, totusi, nici unei categorii, nici celeilalte.

Valerian STAN

New York

27 Ianuarie 2001